În România funcționează un număr foarte mic de crematorii umane, toate situate în orașe mari, iar harta lor lasă regiuni întregi descoperite. Pentru o familie dintr-o comună de deal, alegerea între incinerare sau înhumare nu este doar o chestiune de convingeri, ci și una de kilometri, de programări și de zile de așteptare. Cimitirul parohial se află la câteva sute de metri de casă. Crematoriul, uneori la câteva sute de kilometri.
Această diferență de infrastructură explică de ce discuția are, în practică, două straturi. Unul ține de credință, de obișnuință și de felul în care fiecare familie își imaginează un loc de reculegere. Celălalt, foarte concret, ține de acte, de transport, de spațiu în cimitir și de ce se întâmplă cu rămășițele peste zece sau douăzeci de ani. Amândouă contează, dar sunt rareori discutate împreună, iar dilema incinerare sau înhumare ajunge să fie tranșată în grabă, în primele ore după deces.
Ce presupune, în fapt, fiecare variantă
Înhumarea urmează un tipar cunoscut aproape de toată lumea: pregătirea corpului, priveghiul, slujba de prohodire, cortegiul spre cimitir și depunerea în mormânt. Este procedura pentru care sunt calibrate toate serviciile din țară, de la firmele de pompe funebre până la administrațiile cimitirelor. Fiecare pas are un obicei local care îl însoțește, iar familia are, de regulă, rude care știu ce urmează.
Incinerarea introduce un pas suplimentar între deces și înmormântarea propriu-zisă. Corpul este transportat la crematoriu, unde are loc procedura, iar cenușa rezultată este predată familiei într-o urnă. Abia după acest moment se pune problema locului final: nișă de columbar, mormânt de familie, capelă sau păstrare acasă. Practic, ceremonia se împarte în două momente distincte, uneori la câteva zile distanță, alteori la câteva săptămâni.
Consecința cea mai importantă a acestei împărțiri este de ordin logistic. Familia trebuie să gestioneze o deplasare în plus și o coordonare cu o instituție care, în multe cazuri, se află în alt județ.
Formalitățile: unde apar diferențele reale între incinerare sau înhumare
Actele de bază sunt comune. Certificatul constatator al decesului, eliberat de medic, actul de identitate al persoanei decedate și certificatul de deces obținut de la starea civilă se cer în ambele situații. Adeverința de înhumare sau de incinerare se eliberează tot la starea civilă și indică explicit varianta aleasă.
De aici încolo, drumurile se despart. Pentru incinerare, crematoriile solicită în mod obișnuit o cerere scrisă din partea aparținătorului îndreptățit, împreună cu o declarație privind acordul familiei. Acolo unde există dubii asupra cauzei decesului sau unde a fost sesizat un organ de cercetare, se cere în plus un aviz care confirmă că nu există obiecții față de procedură. Motivul e simplu: incinerarea este ireversibilă, iar o eventuală exhumare ulterioară nu mai este posibilă.
Documentele frecvent solicitate arată, în linii mari, astfel:
- certificatul de deces în original și copie;
- adeverința de incinerare eliberată de starea civilă;
- cererea aparținătorului, cu actul său de identitate;
- declarația privind acordul rudelor de gradul apropiat;
- avizul organului de urmărire penală, în cazurile în care a existat o cercetare;
- documentul care atestă dorința exprimată de persoana decedată, dacă acesta există.
Pentru înhumare, în locul acestora se cere dovada dreptului de folosință asupra locului de veci sau un act de concesiune nou, obținut de la administrația cimitirului. Dacă mormântul aparține familiei și în el au mai fost făcute înhumări, se verifică termenul minim scurs de la ultima depunere, stabilit prin regulamentul fiecărui cimitir.
Durata procesului și de ce contează programarea
O înmormântare clasică se desfășoară, în mod obișnuit, în două sau trei zile de la deces. Ritmul este dictat de obiceiul priveghiului și de disponibilitatea preotului.
În cazul incinerării, calendarul depinde de programul crematoriului. Numărul redus de unități face ca lista de așteptare să fie, în anumite perioade, de câteva zile. Se adaugă timpul de transport, care poate însemna o zi întreagă dus-întors, plus intervalul necesar pentru răcire și predarea urnei, de regulă în aceeași zi sau a doua zi. Familiile care vin din alt județ ajung, în consecință, să planifice două deplasări separate.
Firmele de servicii funerare care lucrează frecvent cu crematoriile preiau, de obicei, atât transportul, cât și depunerea dosarului, ceea ce scurtează considerabil timpul petrecut la ghișee. Merită întrebat din prima discuție dacă acest lucru intră în serviciul contractat.
Ce se întâmplă cu urna după incinerare
Aici apare cea mai frecventă neînțelegere. Mulți își imaginează că, odată aleasă incinerarea, urmează automat păstrarea urnei acasă. În realitate, opțiunile sunt mai multe, iar fiecare are implicații pe termen lung.
Columbarul
Este un ansamblu de nișe individuale, amplasat de regulă în incinta unui cimitir sau a crematoriului. Nișa se concesionează pe o perioadă determinată, are o placă frontală cu numele și permite depunerea de flori și lumânări. Avantajul practic ține de spațiul mic ocupat și de întreținerea aproape inexistentă. Dezavantajul, resimțit uneori după câțiva ani, este că locul nu poate fi personalizat prea mult.
Mormântul de familie
Urna poate fi depusă într-un loc de veci existent, fără a ocupa spațiul destinat unei înhumări complete. Este soluția aleasă de multe familii care doresc ca toți membrii să rămână împreună, dar care nu mai au loc pentru un sicriu. Administrația cimitirului trebuie înștiințată, iar depunerea se consemnează în registru.
Păstrarea în familie
Este permisă și practicată, mai ales în primii ani. Problema apare peste o generație: urna trece în grija cuiva care nu a cunoscut persoana, sau ajunge într-o locuință care se vinde. Pentru a evita această situație, multe familii stabilesc de la început un termen după care urna va fi depusă într-un loc public de reculegere.
Împrăștierea cenușii în natură nu are, în România, un cadru clar reglementat și nu este permisă oriunde. Cine își dorește acest lucru ar trebui să discute din timp cu firma de servicii funerare despre variantele acceptate.
Locul de veci și ce presupune el în timp
Un loc de veci se obține prin concesiune de la administrația cimitirului, pentru o perioadă determinată, cu obligația de a plăti taxa de întreținere. Neplata poate duce la pierderea dreptului de folosință. În orașele mari, locurile noi sunt rare, iar cimitirele centrale nu mai atribuie de multă vreme parcele libere.
Peste ani, mormântul cere lucrări: cruce, bordură, placă, uneori cavou. Acestea se fac cu acordul administrației și după regulile fiecărui cimitir privind dimensiunile și materialele. Familiile plecate din localitate ajung să plătească pe cineva pentru curățenie și pentru aprinderea lumânărilor la datele importante.
În comparație, nișa de columbar și urna presupun un efort de întreținere mult mai mic. Este un criteriu care cântărește serios pentru familiile răspândite în mai multe orașe sau în străinătate.
Poziția Bisericii Ortodoxe și implicațiile pentru slujbă
Biserica Ortodoxă Română nu recomandă incinerarea și își argumentează poziția prin tradiția înhumării și prin înțelegerea trupului ca templu care așteaptă învierea. Practica bisericească obișnuită este ca slujba de prohodire, în forma ei completă, să nu fie săvârșită pentru cei care aleg incinerarea.
În practică, situațiile diferă de la parohie la parohie și de la caz la caz. Unii preoți acceptă săvârșirea unei slujbe de pomenire înainte de transport sau la depunerea urnei, alții nu. Nu există o regulă unică pe care familia să se poată baza fără să întrebe.
De aceea, discuția cu preotul parohiei este cea mai bună mișcare, și e bine să aibă loc înainte de a semna orice contract. Cine își dorește ca slujba religioasă să se desfășoare în forma tradițională află astfel, din timp, ce este posibil. Cine ține la incinerare poate afla ce alternative de pomenire există. Aceeași discuție este utilă și pentru familiile de alte confesiuni, unde regulile pot fi diferite.
Structura costurilor pentru incinerare sau înhumare
Comparațiile de preț între incinerare sau înhumare circulă frecvent, dar sunt înșelătoare, pentru că cele două variante au structuri de cost complet diferite. Mai util este să știți din ce se compune fiecare.
| Element | Înhumare | Incinerare |
|---|---|---|
| Sicriu | Rămâne în mormânt, alegere pe termen lung | Model simplu, consumat în proces |
| Transport | Local, până la cimitir | Adesea interjudețean, dus-întors |
| Taxa principală | Concesiune loc de veci | Taxă de incinerare |
| Loc final | Lucrări de piatră, cruce, bordură | Urnă și, opțional, nișă de columbar |
| Întreținere | Anuală, pe termen nelimitat | Redusă sau inexistentă |
Observația care rezultă din tabel este că înhumarea are un cost inițial mai mare și unul recurent constant, în timp ce incinerarea mută o parte din cheltuială spre transport și spre soluția de păstrare. Într-un oraș cu crematoriu, diferența totală se reduce mult. La distanță mare, transportul poate anula orice economie.
Dorința exprimată din timp cântărește cel mai mult
Cel mai greu moment pentru o familie nu este semnarea unui contract, ci discuția din bucătărie despre ce ar fi vrut cel plecat. Fără un reper clar, alegerea între incinerare sau înhumare devine teren de neînțelegeri, iar reproșurile pot dura ani.
Un document simplu, scris de mână, semnat și datat, lăsat împreună cu actele importante, rezolvă majoritatea acestor situații. Nu are nevoie de o formă complicată. Poate menționa varianta preferată, locul dorit, dacă se dorește slujbă religioasă și cine este persoana care ia deciziile. Cine vrea o formă mai solidă poate include aceste precizări într-un act autentificat la notar.
La fel de valoroasă este discuția directă, purtată calm, cu doi sau trei membri ai familiei de față. Crematoriile și firmele de servicii funerare cer, de regulă, acordul aparținătorilor, iar o poziție cunoscută dinainte previne blocajele.
O hotărâre spusă din timp nu grăbește nimic. Scutește însă familia de a alege, sub presiunea a două zile, ceva ce va fi judecat mult mai târziu.
Cum se ia decizia când timpul este scurt
Când decesul survine brusc și nu există nicio indicație lăsată în urmă, câteva întrebări ajută la limpezirea situației mai repede decât o dezbatere generală.
- Există un loc de veci în familie și mai are spațiu disponibil?
- Unde se află cel mai apropiat crematoriu și ce program de programări are?
- Cine dintre urmași va putea vizita și întreține locul peste zece ani?
- Ce practică religioasă a avut persoana decedată de-a lungul vieții?
- Există rude care se opun ferm uneia dintre variante?
Răspunsurile la aceste cinci întrebări închid, în general, discuția. Când familia locuiește compact, are mormânt și legătură cu parohia, înhumarea este alegerea firească. Când urmașii sunt împrăștiați, nu există loc de veci și persoana decedată vorbea deschis despre simplitate, incinerarea devine varianta rezonabilă.
Nu există o opțiune corectă în sens absolut. Există doar alegerea care se potrivește cu ce a crezut omul, cu ce poate duce familia și cu locul în care cei rămași se vor putea întoarce fără efort. Discutată din vreme, cu informațiile pe masă, decizia încetează să mai fie o povară și devine ultimul gest de grijă pe care îl mai putem face.