Puține momente din viața unei comunități sunt atât de încărcate de obiceiuri ca despărțirea de un om drag. În satele românești, dar și în multe familii de la oraș, moartea a fost întotdeauna însoțită de gesturi precise, transmise din generație în generație: lumânarea aprinsă la căpătâi, oglinzile acoperite, priveghiul, bocetul, pomana, colivele de la pomeniri. Pentru cei din afară, aceste obiceiuri pot părea complicate sau chiar ciudate. Pentru cei care le trăiesc, ele dau formă durerii și o fac, cumva, mai ușor de purtat.
Acest ghid își propune să prezinte, pe înțelesul tuturor, principalele obiceiuri românești de înmormântare, de la primele gesturi de după deces până la pomenirile de peste an. Obiceiurile diferă mult de la o regiune la alta, de la un sat la altul și de la o confesiune la alta, așa că descrierile de mai jos sunt generale. Scopul nu este să impunem un singur mod corect, ci să explicăm sensul gesturilor, pentru ca fiecare familie să aleagă, în cunoștință de cauză, ce păstrează și cum.
De ce contează tradițiile funerare
Tradițiile funerare au mai multe roluri, unele vizibile, altele mai puțin. Primul este cel spiritual: în credința populară și în cea creștină, sufletul celui plecat are de parcurs un drum, iar gesturile celor rămași îl ajută și îl însoțesc. Lumânarea, rugăciunea și pomana sunt, în această înțelegere, forme de grijă pentru cel plecat.
Al doilea rol este cel comunitar. Obiceiurile adună oamenii în jurul familiei îndoliate: vecinii vin la priveghi, rudele ajută la pregătiri, satul întreg conduce mortul pe ultimul drum. Nimeni nu rămâne singur în fața pierderii. Iar al treilea rol este cel psihologic: ritualurile dau un ritm zilelor de după deces, oferă ceva de făcut atunci când nu știi ce să faci și marchează etapele despărțirii, de la șocul primelor ore la pomenirile care, an de an, transformă durerea în amintire.
Primele gesturi după deces
Încă din primele momente, tradiția oferă familiei câteva gesturi simple, cu încărcătură simbolică.
Lumânarea aprinsă
În multe familii, se are grijă ca omul să nu moară „fără lumânare”, iar după deces o lumânare rămâne aprinsă la căpătâiul lui, zi și noapte, până la înmormântare. Lumina simbolizează credința, rugăciunea și drumul sufletului spre lumină. Despre semnificațiile bogate ale acestui obiect am scris pe larg în articolul despre semnificația lumânărilor în ritualurile funerare.
Oglinzile acoperite și alte semne
În numeroase zone, oglinzile din casă se acoperă cu o pânză, iar uneori ceasurile se opresc. Explicațiile populare variază: pentru ca sufletul să nu se rătăcească, pentru ca imaginea mortului să nu rămână prinsă în oglindă sau, pur și simplu, ca semn că timpul obișnuit al casei s-a oprit.
Pregătirea celui plecat
Tradițional, trupul era spălat și îmbrăcat de rude sau de vecini, cu haine curate, adesea noi, pregătite uneori chiar de cel în cauză, din timp. În unele zone, se pune în mâna sau în buzunarul celui plecat un ban, pentru „vămile” pe care, în credința populară, sufletul le are de trecut. Astăzi, multe dintre aceste gesturi sunt făcute de personalul caselor funerare, dar familiile care țin la ele le pot cere.
Vestea dată comunității
La sat, clopotele bisericii anunță moartea unui membru al comunității, iar felul în care se trag poate spune, celor care știu să asculte, dacă a murit un bărbat sau o femeie. La oraș, vestea se transmite prin telefon, mesaje, anunțuri în presă sau pe rețelele sociale.
Priveghiul
Priveghiul este veghea de lângă cel plecat, din zilele dinaintea înmormântării. Tradițional, trupul este așezat în casă, în camera cea mai mare, iar rudele, vecinii și prietenii vin să-și ia rămas-bun, să aprindă o lumânare și să stea alături de familie. În multe sate, cineva rămâne treaz toată noaptea lângă mort, pentru ca acesta să nu fie lăsat singur.
În unele zone, priveghiul păstrează și elemente mai vechi: povești despre cel plecat, cântece sau chiar jocuri de priveghi, menite să țină trează adunarea și să alunge, simbolic, tristețea prea apăsătoare. Astăzi, la oraș, priveghiul se ține adesea la capela unei case funerare sau a cimitirului, cu un program de vizită stabilit.
Un loc aparte îl ocupă bocetul, cântecul de jale al femeilor din familie sau al bocitoarelor din sat. În versuri improvizate, bocetul vorbește cu cel plecat, îi amintește viața, îl întreabă de ce a plecat și îi trimite mesaje pentru cei dragi care au murit înaintea lui. Astăzi se mai aude în puține locuri, dar rămâne una dintre cele mai emoționante forme de exprimare a durerii din cultura noastră populară.
Indiferent de loc, sensul rămâne același: cel plecat nu este lăsat singur, iar familia primește sprijinul celor din jur. O simplă vizită, o lumânare aprinsă și câteva cuvinte de amintire sunt, pentru cei îndoliați, semne de prețuire.
Ziua înmormântării
Ziua înmormântării adună cele mai multe obiceiuri, iar fiecare comunitate o trăiește în felul ei.
Slujba
În tradiția ortodoxă, slujba de înmormântare se oficiază de preot acasă, la capelă sau la biserică, cu rugăciuni și cântări pentru sufletul celui plecat. La final, cei prezenți își iau ultimul rămas-bun, de obicei sărutând icoana sau crucea așezată pe piept.
Drumul spre cimitir
Cortegiul pornește spre cimitir, adesea pe jos, cu crucea, prapurii și colacii purtați în față. În multe sate, convoiul face popasuri, de exemplu la răscruci, la poduri sau în fața casei unor rude, unde preotul citește o rugăciune. Pe drum se împart, în unele zone, colaci sau bani, iar fanfara sau cântăreții însoțesc pașii celor prezenți. La oraș, cortegiul se face de obicei cu mașina mortuară, urmată de mașinile familiei, dar multe familii păstrează măcar o scurtă oprire în fața casei sau a blocului în care a locuit cel plecat.
La mormânt
După ultima rugăciune, sicriul este coborât în mormânt, iar cei prezenți aruncă câte un pumn de pământ, ca semn al despărțirii. Peste mormânt se așază crucea provizorie, florile și lumânările. În multe locuri, la poarta cimitirului sau la ieșire, cei prezenți se spală pe mâini, un gest de purificare cu rădăcini vechi.
Pomana și masa de pomenire
După înmormântare, familia îi invită pe cei prezenți la masa de pomenire, numită și praznic. Mâncarea, băutura, colivele și colacii se împart „de sufletul” celui plecat. În credința populară, ceea ce se dă acum, oamenilor, îi este de folos celui care a plecat pe drumul lui.
Coliva, preparată din grâu fiert, îndulcită și împodobită cu o cruce, are o simbolistică veche. Bobul de grâu care moare în pământ și încolțește din nou amintește de credința în înviere. De aceea, coliva este prezentă la înmormântare și la toate pomenirile, iar cei care primesc din ea spun, de obicei, „Dumnezeu să-l ierte” sau „Bogdaproste”, cuvinte prin care pomenesc la rândul lor sufletul celui plecat.
Tot de pomană se dau, în multe familii, obiecte și haine ale celui decedat sau obiecte noi, cum ar fi vase, prosoape ori lumânări. Fiecare zonă are regulile ei: ce se dă, cui și în ce zi. Sensul profund al acestui obicei, care leagă milostenia de amintire, îl găsești explicat în articolul despre ce înseamnă pomana și care este rolul ei tradițional.
Pomenirile de peste an
Despărțirea nu se încheie în ziua înmormântării. În tradiția ortodoxă, sufletul celui plecat este pomenit la anumite intervale, prin slujbe numite parastase, însoțite de colivă, colaci și pomană. În multe familii, pomenirile se fac:
- la trei zile, la nouă zile și la patruzeci de zile după deces;
- la trei luni și la șase luni, în unele zone;
- la un an, una dintre cele mai importante pomeniri;
- apoi anual, de obicei până la șapte ani.
Pe lângă aceste pomeniri personale, există zile din calendarul bisericesc dedicate tuturor celor adormiți, cunoscute în popor drept Moșii sau Sâmbetele morților, când familiile merg la cimitir și împart pomană. Pentru pomenirile care adună multă lume, tot mai multe familii aleg să organizeze masa la un restaurant; câteva sfaturi practice găsești în articolul despre organizarea unui parastas la restaurant.
Între tradiție și viața de azi
Viața de la oraș, distanțele mari dintre membrii familiei și ritmul muncii au schimbat felul în care se păstrează obiceiurile. Priveghiul de trei nopți acasă a devenit, pentru mulți, o vizită de câteva ore la capelă. Pomana se dă uneori prin donații către o parohie sau un centru social. Colivele se comandă, iar masa de pomenire se ține la restaurant.
Aceste schimbări nu înseamnă neapărat pierderea sensului. Important este ca gesturile păstrate să fie înțelese și făcute din inimă, nu doar din teama de gura lumii. Fiecare familie poate alege, cu respect pentru credința și dorințele celui plecat, ce obiceiuri păstrează întocmai, pe care le adaptează și pe care le lasă deoparte.
Merită amintit și faptul că România este o țară cu multe confesiuni și comunități. Familiile catolice, protestante, neoprotestante, evreiești sau musulmane au propriile rânduieli, iar comunitățile maghiare, germane, rome sau lipovene păstrează și ele obiceiuri specifice. Atunci când participi la înmormântarea cuiva dintr-o altă tradiție, întreabă cu discreție ce se cuvine și urmează exemplul familiei; respectul pentru obiceiurile celuilalt este, în fond, o formă de compasiune.
Obiceiurile de înmormântare sunt o moștenire prețioasă, care spune multe despre felul în care ne prețuim unii pe alții. Cunoscându-le sensul, le putem păstra cu mai multă grijă și le putem transmite mai departe copiilor, nu ca pe niște reguli apăsătoare, ci ca pe un limbaj al iubirii și al amintirii.
Foto: Elina Volkova / Pexels
