Cine a participat la o înmormântare într-un sat românesc a văzut, probabil, lucruri greu de înțeles la prima vedere: o lumânare lungă, răsucită ca un melc, arzând lângă sicriu; o pânză albă întinsă pe drum, peste care trece cortegiul; un brad împodobit purtat în fața convoiului, la moartea unui tânăr. Pentru cei care le-au moștenit, aceste gesturi au un sens limpede. Pentru ceilalți, ele par fragmente dintr-o lume veche, aproape uitată.
Ritualul funerar românesc este unul dintre cele mai bogate în simboluri din întreaga cultură populară. Multe dintre ele au rădăcini foarte vechi, s-au împletit de-a lungul secolelor cu credința creștină și s-au păstrat diferit de la o regiune la alta. În acest articol descriem câteva dintre cele mai cunoscute: toiagul, podurile pentru suflet, bradul de la înmormântarea tinerilor, apa și pomul de pomană. Nu toate se mai practică peste tot, iar formele lor variază, așa că descrierile sunt generale, menite să explice sensul, nu să impună reguli.
De ce avem nevoie de simboluri
Moartea este, pentru mintea omenească, cel mai greu de înțeles dintre toate evenimentele. Simbolurile au oferit, de-a lungul timpului, un limbaj pentru ceea ce nu se poate spune direct. În imaginarul popular, moartea nu este un sfârșit brusc, ci o călătorie: sufletul pleacă pe un drum lung, trece ape și vămi, are nevoie de lumină, de hrană și de însoțire. Multe dintre gesturile funerare sunt, de fapt, forme de grijă pentru acest drum.
În același timp, simbolurile îi ajută pe cei rămași. A face ceva concret, a aprinde, a întinde, a da, a duce, transformă neputința în acțiune și durerea în ritual. Iar faptul că aceleași gesturi au fost făcute de părinți și de bunici leagă generațiile între ele și îi asigură pe cei îndoliați că nu sunt singuri în fața morții. Pentru un copil care vede pentru prima dată o înmormântare, un gest simbolic explicat cu blândețe, cum ar fi aprinderea unei lumânări pentru bunic, poate fi o cale de a înțelege ce s-a întâmplat.
Toiagul, lumina care măsoară drumul
În multe zone ale țării, toiagul este o lumânare lungă, făcută din ceară, uneori de înălțimea celui decedat, răsucită în spirală sau în formă de colac. Ea arde lângă sicriu în timpul priveghiului sau este așezată la mormânt, iar în unele locuri se aprinde și la pomenirile ulterioare.
Semnificația ei este legată de lumina care călăuzește sufletul pe drumul lui, dar și de ideea de măsură: lumânarea făcută pe măsura omului devine un fel de „dublură” luminoasă a lui. În unele sate, toiagul era pregătit de femeile din familie, care modelau ceara cu grijă, în tăcere sau cu rugăciuni. Despre bogăția de înțelesuri a lumânării în ritualurile funerare am scris în articolul despre semnificația lumânărilor în ritualurile funerare.
Chiar și acolo unde toiagul tradițional nu se mai face, lumânarea aprinsă rămâne cel mai răspândit simbol al rămas-bunului, de la căpătâiul celui plecat până la candela de pe mormânt.
Podurile și punțile pentru suflet
Ideea că sufletul are de trecut o apă pentru a ajunge pe tărâmul celălalt apare în multe culturi. În tradiția românească, ea se regăsește în obiceiul „podurilor” sau al „punților”. În unele zone, pe drumul cortegiului se întind pânze albe sau prosoape, peste care trece sicriul, iar apoi acestea se dau de pomană. În altele, la trecerea peste un pârâu sau un pod, convoiul se oprește, iar preotul citește o rugăciune.
Există și obiceiul, mai rar astăzi, al podurilor construite de pomană: o punte mică, din lemn, peste un pârâu, făcută în numele celui plecat, pentru ca trecătorii să-l pomenească de fiecare dată când o folosesc. Este un exemplu frumos de gest funerar care devine, în același timp, un folos pentru comunitate.
Simbolul podului ne spune ceva important despre felul în care strămoșii priveau moartea: ca pe o trecere, nu ca pe o prăbușire. Cei rămași nu pot face drumul în locul celui plecat, dar îi pot pregăti trecerea.
Bradul și „nunta” tinerilor plecați prea devreme
Unul dintre cele mai emoționante obiceiuri funerare românești este cel legat de moartea tinerilor necăsătoriți. În credința populară, nunta era o etapă esențială a vieții, iar cel care murea înainte de a o trăi nu trebuia să plece „neîmplinit”. De aceea, în multe zone, înmormântarea unui tânăr sau a unei tinere capătă elemente de nuntă.
Cel plecat este îmbrăcat ca un mire sau ca o mireasă, cortegiul este însoțit de un brad împodobit cu panglici, flori și batiste, iar uneori se alege un tânăr sau o tânără care să joace simbolic rolul celuilalt mire. Bradul, simbol al vieții veșnic verzi și al tinereții, este purtat în fața convoiului și așezat apoi la mormânt. Cântecele care însoțesc acest ritual, numite în unele locuri „cântecul bradului”, sunt printre cele mai triste din folclorul românesc.
Obiceiul arată cât de mult a contat pentru comunitățile tradiționale ca fiecare om să-și împlinească drumul vieții și cât de mare era durerea în fața unei morți premature.
Apa, pomul și alte daruri de pomană
Multe dintre simbolurile funerare sunt legate de dăruire. Ce se dă în numele celui plecat ajunge, în credința populară, la el, pe celălalt tărâm.
Apa
În unele zone, timp de patruzeci de zile după deces, o fată sau o femeie din familie duce apă la casele vecinilor, de pomană, pentru ca sufletul să nu sufere de sete. În altele, se lasă un vas cu apă la fereastră sau la căpătâi. Fântânile făcute de pomană, pe marginea drumurilor, au același rost: cine bea apă din ele îl pomenește pe cel pentru care au fost construite.
Pomul de pomană
În anumite regiuni, la înmormântare sau la pomeniri, se pregătește un „pom”: o creangă sau un pom mic împodobit cu fructe, colaci, haine, batiste și alte daruri, care se dă apoi de pomană. Pomul simbolizează, pe de o parte, arborele vieții, iar pe de alta, toate cele de care sufletul ar putea avea nevoie.
Darurile peste mormânt
În unele locuri, anumite daruri, cum ar fi un colac, o găină sau un vas, se dau peste groapă, de la un om la altul, ca un gest de legătură între lumea celor vii și cea a celor plecați. Sensul general al acestor gesturi este explicat în articolul despre ce înseamnă pomana și care este rolul ei tradițional.
Ce s-a păstrat și ce s-a pierdut
Urbanizarea, migrația și schimbarea ritmului vieții au făcut ca multe dintre aceste simboluri să dispară sau să se simplifice. La oraș, toiagul a fost înlocuit adesea de lumânările obișnuite, podurile de pânză nu mai au unde să fie întinse, iar bradul tinerilor se vede tot mai rar. În schimb, la sate, mai ales în zonele cu tradiții puternice, multe obiceiuri se păstrează aproape neschimbate, iar etnografii le documentează cu grijă.
Interesant este că unele simboluri renasc sub forme noi. Familii care nu mai țin pomenirile tradiționale aprind lumânări virtuale, plantează copaci în memoria celor dragi sau construiesc, de pomană, o bancă într-un parc. Nevoia de a face ceva concret pentru cel plecat rămâne aceeași, chiar dacă forma se schimbă.
Și diaspora joacă un rol neașteptat. Mulți români plecați departe își doresc, atunci când pierd pe cineva drag, să respecte măcar câteva dintre obiceiurile de acasă: o colivă făcută după rețeta bunicii, o lumânare răsucită, o pomană dată vecinilor de altă naționalitate, cărora le explică sensul gestului. Astfel, simbolurile vechi călătoresc și capătă viață în locuri în care nimeni nu le-ar fi bănuit.
Cum păstrăm sensul, nu doar forma
Simbolurile funerare nu sunt superstiții de care trebuie să ne rușinăm și nici reguli care trebuie respectate orbește. Ele sunt un limbaj, iar un limbaj trăiește doar atâta vreme cât este înțeles. Când știm ce înseamnă toiagul sau puntea, le putem păstra cu convingere sau le putem adapta fără să le trădăm sensul.
Dacă familia ta se întreabă ce obiceiuri să păstreze la o înmormântare sau la o pomenire, câteva întrebări simple pot ajuta:
- Ce obiceiuri respecta cel plecat și ce și-ar fi dorit el?
- Ce gesturi au o semnificație reală pentru cei mai apropiați membri ai familiei?
- Ce se practică în comunitatea sau în parohia de care aparținea?
- Ce obiceiuri pot fi adaptate, păstrându-le sensul, la condițiile de acum?
- Ce gesturi ar fi făcute doar din teama de gura lumii, fără convingere?
Răspunsurile vor fi diferite de la o familie la alta, și este firesc să fie așa. Un singur gest făcut din inimă valorează mai mult decât un ritual complet îndeplinit mecanic.
Bătrânii satului, preoții, muzeele etnografice și cărțile de specialitate sunt surse prețioase pentru cine vrea să afle mai mult. Iar comunitatea rămâne cea care dă viață acestor gesturi, prin prezența și sprijinul oferit familiei îndoliate, așa cum am arătat în articolul despre sprijinul comunității în momentele de pierdere.
Toiagul de ceară, pânza întinsă ca o punte, bradul împodobit și apa dusă de pomană spun aceeași poveste: cei vii nu-și lasă morții singuri pe drum. Cunoscând aceste simboluri, putem înțelege mai bine nu doar trecutul, ci și propria noastră nevoie de a-i însoți, cu grijă și cu lumină, pe cei pe care îi iubim.
Foto: Anna Shvets / Pexels
